Marin
Autor: Eugen Oniscu  |  Album: fara album  |  Tematica: Experiente cu Dumnezeu
Resursa adaugata de EUGENIO in 12/07/2024
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 1 vot
1 / 1

Mi-a rămas imprimat în minte un tablou viu, plin de realitate, al muncii de la turnat asfalt. Am lucrat trei ani la această muncă titanică și acum mă revăd izbind cu târnăcopul în asfaltul tare, făcând decapări pentru a putea apoi turna asfaltul fierbinte. Cu lopata în mână, în mijlocul fumului ce se ridica din asfaltul încins, auzeam zgomotul cilindrului ce venea din urmă pentru a-l netezi, murmurul vocilor muncitorilor, freamătul din jur.

Este un tablou pe care cred că nu îl voi uita niciodată, dar nu despre această muncă vreau să scriu, ci despre unul dintre muncitorii întâlniți acolo. Numele lui era Marin: mic de statură, nu prea corpolent, însă foarte ager în mișcări, cu o putere de muncă extraordinară. Mă impresiona modul cum muncea, cum se dăruia muncii. Părul lung lăsat pe spate, ochii căprui, energici, luminați din plin de flacăra vieții. Avea numai treizeci de ani, însă mă impresiona setea lui de a trăi.

Unii oameni au în ei o bucurie dăruită de Dumnezeu de a trăi, de a se mișca, de a se simți fericiți, pentru că beneficiază de acest dar numit viață. Cu toate că era foarte pasionat de cu totul alte valori decât mine, am reușit puțin câte puțin să mă apropii de el și să am unele discuții. Era însurat și avea două fetițe. Dincolo de vorbele golănești pe care uneori le spunea, avea ceva minunat în ființa lui; acest lucru mă uimea și îmi spuneam: „Cu toate că trăiește viața din plin, o viață de aventuri într-un anturaj rău famat, își înșală nevasta, totuși există în ființa lui ceva bun, nobil.” Ceva ascuns într-un ambalaj exterior care nu îmi plăcea.

Avea momente când interiorul său se revărsa spre oameni, acea parte bună a ființei lui. Însă avea o hibă groaznică: starea sa nervoasă. Când ajungea să se enerveze peste un anumit prag, nu mai gândea normal. Atunci era capabil de mari prostii, fără să mai aibă control asupra ființei lui, fără să-și mai dea seama că își face rău, că se automutilează. Nu își putea controla starea nervoasă; se comporta urât și cu soția lui, o bătea, era gelos, deși după aceea își cerea iertare și se purta exemplar. Dar hiba – partea rea a ființei lui – îl eclipsa.

Totuși, pe mine mă fascina modul lui de a fi, de a gândi, de a înțelege și de a trăi viața, după cum el zicea:

— Aseară am băut, m-am distrat grozav. Este un drept al omului care muncește: după o săptămână de lucru trebuie să te distrezi, să simți că trăiești. Doar de asta suntem oameni.

Începea uneori să cânte cântece de petrecere, însă când se apuca de muncă, muncea întotdeauna conștiincios. Dădea totul: cu toată inima, cu toată puterea ființei lui. Îi plăcea să demonstreze că este un muncitor foarte bun. Iar când venea patronul și privea un covor de asfalt turnat la cotă, ieșit foarte bine, Marin spunea:

— Șefu’, uite ce lucrare a ieșit din mâinile noastre.

„De fapt, dacă vezi un om priceput în lucrul său, îl poți așeza alături de împărați.” Privindu-l, îmi aduceam aminte de aceste cuvinte. Avea pe față oglindit un sentiment de satisfacție personală; îi plăcea să se laude că este mai bun decât alții. Cu toate că nu sunt adeptul laudelor de sine, trebuie să admit că era unul dintre cei mai buni asfaltatori ai firmei.

Când venea ziua de luat salariul, plecau mai mulți la un bar pentru a bea. Ceea ce nu înțelegeam pe atunci era cum putea să se avânte în atâta stricăciune – beții, preacurvie, bătăi – și totuși să-și mențină acea parte caldă, umană, ca o licărire de bunătate într-o mare a păcatului.

După ceva timp a plecat în Moldova, unde locuiau socrii săi. Cred că după trei ani, timp în care am lucrat în altă parte, în alt oraș, am revenit la asfalt. Între timp se schimbaseră multe lucruri: nu se mai muncea atât de mult manual, ci mecanic. Oamenii se schimbaseră și ei; rămăseseră doar câțiva vechi. Unul dintre ei se numea Senea. Fusese muncitor, iar acum era șef de echipă, un om plin de energie, foarte vorbăreț și glumeț.

Lucram la pavat și, vorbind cu el despre vechii colegi de muncă, îmi zise:

— Marin a murit.

— Cum e posibil așa ceva? Era atât de tânăr, plin de viață!

— Avea ceva prostie în sânge, iar stările lui nervoase l-au omorât. Cum el lucra aici, iar nevastă-sa era în Moldova cu cele două fete, mergea doar o dată pe lună la ele. Însă soția lui și-a găsit pe cineva. El a aflat, a băut, a făcut scandal, a lovit-o și, în văzul ei, al copiilor și al vecinilor, s-a suit pe un stâlp înalt de beton pentru energie electrică și s-a spânzurat. Nimeni nu a putut face nimic. Era ca o fiară când se enerva: urla, vocifera, izbea în stânga și-n dreapta.

S-a spânzurat aici, la Tulcea. Acolo, în Moldova, doar a descoperit ce făcea nevastă-sa. S-au certat, apoi a venit aici și din nou ceartă, iar în final a urmat prostia din sânge care l-a omorât. Parcă nu ar mai fi fost femei pe lume… Așa a fost să fie. Cum ai spus și tu: un om tânăr, plin de viață, s-a dus în țărâna pământului.

M-a uimit grozav ceea ce auzisem. Mă gândeam cum a fost posibil așa ceva și, mai ales, mă frământa o întrebare: „Oare ce a fost în lumea lui de gânduri și sentimente atunci când a decis să se sinucidă, când a decis să renunțe la acest dar numit viață?”

La scurt timp după aceea am întâlnit un om care mi-a dat un răspuns la aceste întrebări. Acest om fusese de câteva ori pe punctul de a se sinucide. Am avut o discuție interesantă cu el și pot spune că între el și Marin exista o mare asemănare, nu în înfățișare, ci în structura lor psihică și sufletească. El îmi spunea:

— Eu îl înțeleg foarte bine pe Marin. Alții nu vor putea.

— Practic, ce simți atunci? Cum gândești când hotărăști sinuciderea în mintea ta?

— În primul rând să știi că este foarte dureros acest gând, acest sentiment, pentru că îl trăiești și îl gândești. Te doare, lăuntrul îți fierbe, simți cum ceva dureros îți străpunge inima. Orizontul speranțelor ți se întunecă, nu mai vezi nimic bun în fața ochilor. Toată viața ți se pare un eșec, îți este scârbă de tine, îți este groază de ceea ce vor gândi oamenii despre tine.

Atunci apare acest gând monstruos: „Am eșuat. Nu am realizat nimic în viață. Din acele planuri făcute cu atâta iubire în inima mea, totul s-a soldat cu un eșec și de aceea trebuie să mă sinucid.”

Am fost odată atât de aproape de sinucidere. Treceam cu bacul Dunărea, priveam apele învolburate și îmi spuneam: „Fac doar câțiva pași și m-am aruncat. Cum nu știu să înot, mă voi îneca și așa scap de a mă spânzura.”

Priveam apele Dunării și o voce îmi șoptea: „Acum trebuie să o faci. Aruncă-te în apă și termină cu totul. Ești un ratat.” Eram gata, pe punctul de a o face. Aveam clipe când eram sigur că nu voi mai ajunge pe celălalt mal. Dar, ușor, aproape odată cu gândul sinuciderii, îmi venea și un alt gând: „Niciodată nu este prea târziu pentru un nou început. Oricând poți să o iei de la capăt, să încerci din nou. Viața este prea prețioasă ca să renunți la ea atât de ușor.”

Era o luptă teribilă în interiorul meu. Priveam apa, malul ce se vedea tot mai clar, cerul, soarele, oamenii, și îmi spuneam: „Pe de o parte, decât un ratat, mai bine mort. Pe de altă parte, există speranță pentru un nou început.” Dar imediat cădeam iar în descurajare: „Cu ce putere să mai lupți? Sunt terminat, istovit, nu mai vreau să lupt. Mai bine moartea.”

Și totuși, Dumnezeu mă chema la viață, dar eu nu-I cunoșteam iubirea. Nu înțelegeam că El Se lupta cu mine și cu Satana, care mă împingea să mă sinucid. Mai târziu, după ce L-am cunoscut pe Iisus, calvarul a încetat.

— Interesantă experiența ta!

— Știu sigur că Marin, de mai multe ori în viața lui, a fost pus față în față cu alegerea binelui sau a răului, a vieții sau a morții. Dar mereu a spus: „Nu acum, încă sunt tânăr, îmi plac distracțiile.”

Mi-a trecut odată prin minte un gând înfiorător. Ți-l împărtășesc ca să văd ce vei spune. Imaginează-ți-l pe Marin urlând de furie, ca un turbat, așa era când se enerva, urcând pe stâlp cu funia pe umăr. Ajunge sus, leagă funia, îi privește sfidător pe toți, îi înjură, mai ales pe nevastă-sa. Apoi își calcă peste glasul conștiinței, își pune lațul în jurul gâtului și se avântă în gol. Atunci începe strangularea, asfixierea rapidă, și, ca o fulgerare, devine conștient, îi pare rău și strigă: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Iar în clipele următoare moare.

Acum întrebarea mea este:

— Dumnezeu îl poate accepta, îl poate mântui?

— Îmi pui o grea întrebare. Pe de o parte mă gândesc la marea iubire a lui Dumnezeu, pe de altă parte la înfricoșătoarea Sa dreptate. Bine ar fi să ne întâlnim cu el în ceruri, dar nu pot să-ți dovedesc biblic că așa este. Poate peste ceva timp voi căuta și voi găsi un argument biblic, pentru că, de fapt, argumentele biblice contează.

— Un răspuns bun pentru o mie de ani!

— De moment, nu am altul.

— Am discutat odată problema asta cu un preot care mi-a spus că pentru cei ce se sinucid el nu face nici slujba de înmormântare, darămite să mai spună „erezia” că ar fi mântuiți. Aceștia sunt excomunicați și vor arde în focul iadului veșnic. Apoi am discutat aceeași problemă cu un pastor, iar el mi-a spus că cel ce se sinucide a călcat în picioare toate chemările divine prin continua sa respingere și împietrire și astfel individul și-a pecetluit soarta.

— Cred că este foarte complicat acest subiect.

— Cu ceva timp în urmă am auzit o explicație dată de cineva foarte pregătit în domeniul religios. Spunea cam așa: „Imaginează-ți că un om se hotărăște să se sinucidă și se aruncă de la etajul cincisprezece. În timpul căderii îi pare rău și strigă la Dumnezeu după iertare și salvare. Probabil va muri, pentru că a sfidat legea gravitației, deși nu este exclusă nici minunea salvării vieții sale fizice. Dar nu asta ne interesează, ci dacă Dumnezeu îl poate ierta în acele circumstanțe. Răspunsul este da.”

— Acum chiar că avem în față o dilemă!

— Ca să fiu sincer, cred că problema sinucigașilor aparține tărâmului lucrurilor nedescoperite oamenilor și poate că, la acest capitol, nu avem decât idei preconcepute. Bieții sinucigași, oameni valoroși, dar cu mari fisuri în caracter, ar putea fi pierduți pentru veșnicie. Ce gând înfiorător! Dar, în același timp, ce lecție minunată am putea învăța noi din greșelile lor în privința administrării acestui dar minunat numit viață!

Mă opresc aici cu acest dialog pentru a încerca o aprofundare a situației. Am cunoscut câteva persoane care și-au pus capăt zilelor și, așa cum se spune în popor, sinuciderea este un lucru îngrozitor. Îmi aduc aminte de un scriitor care spunea că la mormântul unui personaj de-al său scria: „Aici odihnește un om bun, un om care nu a ajuns mare fiindcă nu i s-a îngăduit să ajungă mare.”

Eu aș dori să scriu altfel despre Marin: aici se odihnește un om care ar fi putut deveni mare în sensul dezvoltării în bunătate și măreție divină, dar nu a devenit pentru că a lăsat hiba din ființa lui să-i controleze viața. Mai mult decât atât, a întors spatele iubirii de la Calvar, împietrindu-se. Iisus l-a iubit și a dorit să-l salveze, i-a atins inima cu har și dragoste, însă Marin a spus „nu”. Iar cerul i-a respectat alegerea, cu toate că această alegere a frânt încă o dată inima lui Dumnezeu.

Cel puțin personajul scriitorului despre care am amintit nu s-a sinucis, ci a fost omorât. Dar Marin a spus „nu” atunci când viața a strigat la urechile lui, când i s-a spus că drumul pe care merge duce la moarte, la robie sub dictatură satanică.

Oare astăzi nu auzim și noi apelurile duioase ale lui Dumnezeu? Și de ce unii apucă pe un drum al morții din punct de vedere spiritual, neținând seama că cei ce l-au bătătorit înaintea lor au murit cu soarta pecetluită pentru moarte veșnică? Ce-i drept, unii s-au întors de pe acest drum, înțelegând că Dumnezeu îi iubește. Ei au realizat că este mai bine în mâna cea bună a lui Dumnezeu decât pe calea cea largă a morții.

Analizând soarta lui Marin, poți spune că și-a făcut-o cu mâna lui. Din comportamentul său reieșea că va sfârși așa cum a sfârșit. Vreau să subliniez acest caz real, din care noi toți putem trage cel puțin o învățătură: despărțit de Dumnezeu, omul nu mai poate avea un echilibru moral.

Chemarea divină face și astăzi un apel inimii noastre, implorându-ne:

„Vino la izvorul vieții, biet păcătos. Pentru tine, unica soluție este Golgota. Nu poți găsi vindecare în nicio altă parte. Numai așa vei putea primi acea viață care se măsoară cu viața lui Dumnezeu – moștenirea eternă.”

Marin a rămas doar o amintire și, mai mult decât atât, un mormânt peste care se aude vocea lui Dumnezeu zicând:

— Ce aș fi putut face mai mult și nu am făcut?

Am oferit tot cerul pentru el și am primit refuz. Cu aceeași dragoste vin astăzi la tine și îți spun: alege viața, ascultă de principiile ei ca să fii fericit, acceptă-L pe Hristos și vei avea parte de un nou început în viața ta.

 

Faceți un studiu pe acest subiect, alții se tem de el!
Adăugat în 08/11/2024 de loredanam
Am scris mai amplu despre acest subiect în nuvela ,, Mai presus de dezamăgirile vieții,, . Vă voi trimite nuvela.
Adăugat în 09/11/2024 de EUGENIO
Statistici
  • Vizualizări: 569
  • Comentarii: 2
  • Gramatical incorect
  • Cu diacritice
  • Conținut incomplet
Opțiuni